Dicționar montan

stâncă izolată și ascuțită (colț) caracteristică zonelor de abrupt. (ex: Acele Morarului, Bucegi).

Zona cea mai înaltă a unui munte, începând de la circa 1.900 m altitudine.

Înălțimea unui punct de pe suprafața terestră, calculată față de nivelul mării sau față de un punct de referință.

Scobitură cvasicirculară generată de coroziune, atunci când vântul este perpendicular față de abrupt.

În susul văii, al apei; mai aproape de izvoare (vezi și aval).

Element de relief în formă de arc, întâlnit în general în zonele calcaroase.

În josul văii, al apei (vezi și amonte).

Masă de zăpada, gheață sau grohotiș care se deplaseaza rapid pe versanții înclinați ai unui munte, în virtutea legii gravitației (sinonim: lavină).

Puț natural, vertical, întâlnit în zonele calcaroase, uneori comunicând în partea inferioară cu o galerie subterană.

Adăpost pentru noapte făcut de alpiniști sau turiști.

Porțiune stâncoasă de lățime variabilă, suspendată de-a curmezișul unei zone de abrupt.

Bucată de coardă sau chingă, având capetele înnodate sau cusute între ele.

porțiune de vale de abrupt, adâncă și foarte îngustă, cu pereți verticali.

Inel metalic, prevăzut cu o clapetă care se deschide spre interior și care servește la atașarea de pitoane a corzilor sau a scărițelor.

partea mijlocie sau superioară a unui munte sau deal, slab înclinată, acoperită cu pajiști;

drum (sau cărare) care face legătura între poala și creasta unui munte; potecă.